Puține texte reale se potrivesc mai bine definiției de „carte blestemată” decât celebrul Manuscris Voynich. Descoperit în 1912 de librarul Wilfrid Voynich, volumul este scris într-un alfabet necunoscut, cu un limbaj pe care nimeni nu a reușit să-l traducă până azi.
Manuscrisul are peste 200 de pagini ilustrate cu desene stranii: plante inexistente, diagrame astronomice ciudate, femei nude în bazine de apă conectate prin țevi fantastice. Analizele de carbon 14 au plasat pergamentul în secolul al XV-lea, dar autorul și scopul lui rămân complet necunoscuți.
De-a lungul secolului XX și începutului de XXI, criptografi celebri, inclusiv specialiști care au spart coduri în timpul războiului mondial, au încercat să-l descifreze. Nimeni nu a reușit. Ipotezele variază de la un limbaj natural criptat, o limbă artificială, până la o farsă elaborată fără sens.
În Cărțile blestemate, Jacques Bergier vede în Codex Voynich un caz ideal de cunoaștere blocată. Deși manuscrisul a supraviețuit fizic – nu a fost ars sau interzis – conținutul său este literalmente inaccesibil. Cheia de lectură s-a pierdut, lăsând doar un text vid de sens pentru contemporani.
Bergier speculează că poate conține formule alchimice, rețete medicale secrete, informații botanice codificate sau cunoaștere ezoterică pe care autorul voia să o ascundă deliberat. Din perspectiva lui, Codex Voynich este o „carte blestemată” pentru că provoacă frustrări intelectuale și atrage obsesiv generații de cercetători. Este simbolul perfect al misterului: o relicvă reală care ne amintește cât de ușor poate fi pierdut sensul cunoașterii odată ce codul ei se rupe.