Pe lângă cărțile blestemate individuale, Jacques Bergier aduce în discuție în cartea sa Cărțile blestemate un fenomen mai amplu și tulburător: distrugerea sistematică a cunoașterii de-a lungul istoriei.
Biblioteca din Alexandria, arsă de mai multe ori; manuscrisele maiașe, distruse de conchistadori; tratatele alchimice arse de Inchiziție; manuscrise gnostice îngropate în deșert (precum cele de la Nag Hammadi) – toate sunt, în ochii lui Bergier, semne ale unei strategii continue de suprimare a informației.
El speculează chiar existența unei „societăți secrete a tăcerii” – o ipotetică organizație (asimilată mai târziu cu „Oamenii în Negru” din cultura pop) care, de-a lungul secolelor, ar fi avut misiunea de a preveni ca anumite cunoștințe să iasă la lumină. Aceștia nu ar fi motivați doar de putere, ci de teama că omenirea nu e pregătită pentru adevărul profund despre originea sa, despre natură, despre cosmos.
Bergier nu susține că are dovezi concludente. Dar el pune accent pe pattern-uri istorice: de fiecare dată când apare o descoperire periculoasă – fie științifică, fie spirituală – apare și o forță care o suprimă.
Această temă a distrugerii sistematice este, în final, esența cărților blestemate: cărți care au fost șterse, uitate, criptate, ridiculizate sau ascunse nu pentru că ar fi fost false, ci pentru că erau prea adevărate pentru a fi tolerate.