In acest caz, numele copilului japonez nu a fost făcut public, cel puțin nu în surse accesibile sau verificate. Cazul este real și apare în literatura de specialitate, în special în lucrările cercetătorului Dr. Ian Stevenson și ale colaboratorilor săi.
Familia copilului a cerut anonimatul, tocmai pentru a il proteja de stigmatizare socială — un lucru comun în Japonia, unde astfel de subiecte sunt adesea considerate tabu.
În rapoartele publicate de cercetători, el este menționat doar ca „băiatul japonez care își amintește o viață ca soldat”.
Cazul a fost documentat în anii ’70–’80, într-un context în care accesul public la astfel de informații era limitat, iar normele de confidențialitate erau foarte stricte în Japonia. Așadar, nu se stie (până în prezent) numele copilului.
La vârsta de aproximativ 4 ani, copilul a început să aibă coșmaruri recurente cu explozibili, focuri de armă, tancuri și sânge. Vorbea adesea despre „războiul mare” și spunea fraze precum: „Am murit împușcat. Mi-au dat foc după ce am fost lovit.” Se referea la sine cu un nume diferit, nu cu cel dat de părinți. De asemenea, stia numele unui batalion militar real, folosit în Armata Imperială Japoneză. A descris uniforme, insigne, și chiar arme din acea perioada, detalii pe care nu ar fi avut de unde să le afle — părinții lui nu aveau legături cu armata și nu existau surse media accesibile pentru un copil la acea vârstă.
La o vârstă mai înaintată (6-7 ani), copilul a fost dus în orașul Hiroshima, unde a recunoscut străzi și clădiri vechi, deși orașul fusese reconstruit după bombardament. Si-a amintit numele unor colegi soldați. Ulterior s-a dovedit ca aceștia existaseră în realitate și făcuseră parte dintr-o unitate dislocată în Filipine în anii ’40. A susținut că a fost ucis într-o ambuscadă pe o insulă din Pacific și că a văzut „apa roșie și trupuri peste tot”.
Inițial, părinții au fost sceptici, dar curiozitatea i-a determinat să verifice unele informații. Cu ajutorul unui veteran militar pensionat s-a confirmat că batalionul menționat a existat. Evenimentele descrise (tipul ambuscadei, poziția unității) corespundeau cu înregistrările militare.
Copilul avea un comportament matur, cu o înclinație spre disciplina militară și o obsesie pentru curățenie și ordine. De asemenea, avea o fobie de avioane și de zgomote puternice, asociate probabil cu bombardamentele.
Cercetatorii japonezi au remarcat ca informatiile nu puteau fi aflate nici prin educatie, nici in mediu familial. Copilul nu fusese expus filmelor sau cartilor despre razboi. Unele expresii folosite de copil erau arhaisme, specifice perioadei anilor ’40, dispărute din uzul modern.
Pe măsură ce băiatul a crescut, amintirile au început să se estompeze — fenomen frecvent întâlnit în astfel de cazuri (de obicei in jurul varstei de 7 ani). Totusi a rămas cu un interes constant pentru istoria militară japoneză.
Acest caz este unul dintre cele mai bine documentate cazuri de reîncarnare din Japonia, mai ales datorită detaliilor istorice exacte, comportamentului militaros al copilului si confirmărilor independente obținute de cercetători.